Ploaia, masinile si iertarea ...

        Postarea aceasta nu e despre mancare. Asa se vroia, insa din motive ce nu au tinut de mine, in seara asta nu am ajuns acasa la timp sa gatesc si sa mai fac si poze pe lumina naturala. Decat sa le fac la bec, mai bine nu le fac. Am si eu fixurile mele, ca toti de altfel... Dar nu despre asta e vorba acum.

         Am avut o saptamana cumplita, lucrez in domeniul magic al contabilitatii si finantelor (stiu, stiu, dar eu mi l-am ales...) si cine cunoaste stie ca sfarsitul lunii mai inseamna bilant, audituri, analize si reflectarea muncii unui an intreg. Asa ca stresul si nervii sunt la maxim. Dar toate au trecut si am reusit in sfarsit sa plec de la munca implinita si fericita ca este vineri, ca vine weekendul si ca am terminat. Iar afara ploua atat de tare ca oricum nu avea rost sa ai umbrela. Nu-i nimic eu ador ploaia. Sunt una din persoanele alea "nebune" care iubesc pur si simplu sa stea in ploaie. Sa ma ude, sa simt picaturile de apa pe fata... Ma rog,  nici despre asta nu e vorba in discutie. 

        Ca sa intelegeti, intr-un final dupa ce m-a udat bine, bine, de ma storceai, ajung la masina, care chiar era prea departe de data asta. Ma urc, imi fac curaj, ma inchin, si plec pe o ploaie de nu vedeai la multi metri in fata. Nu lucrez foarte departe de casa, la un cartier distanta sa zic asa .... Si sunt destul de grijulie cu masina ce mi-am dorit-o multi, multi ani. Insa oricata grija as avea eu, e posibil sa fie altcineva in trafic nu la fel de atent ca mine. Si s-a intamplat. Un autobuz mare, parca prea mare, s-a apropiat vertiginos si ca intr-un delicat balet pe apa a considerat sa ma impinga mai in fata. Ca doar nu avea loc pe sosea de mine, si proobabil se grabea. Imi pastrez calmul, il las sa ajunga in statie, trag pe dreapta si ma dau jos, in ploaia care cadea la fel de tare. 

"- Ce faci domne, ce ai avut cu fundul meu?" il intreb eu calma si cu apa siroind pe mine.

 "- Stati doamna linistita ca nu e nimic, e un pic zgariata, trece!" Intr-adevar masina nu avea mare lucru, eu eram bine...

         Insa, soferul de autobuz era de-a dreptul stresat. In fond avea si de ce: era vinovat, ca l-a mancat undeva sa se apropie atat de tare. Si atunci mi-am dat seama: era speriat, puteam sa-l tarasc pe la politie, putea sa fie sanctionat de sefi, putea sa stea in fara plata... I-am zis sa stea linistit, ca se intampla si se poate intampla oricui. Insa stresul si balamucul de zi cu zi ne fac sa uitam sa fim oameni, sa stim sa iertam. Despre asta am vrut sa va vorbesc: despre iertare.

     Stiu ca nu ma inteleg multi, ca era dreptul meu, niste chestii referitoare la cuvinte de genul "RCA , amiabila, politie, declaratii, vina lui, etc", insa a fost alegerea mea si sunt impacata cu ea.

      Ma simt extraordinar. Ca o fi de la ploaie, de la altceva, cine stie? E foarte usor sa faci rau, sa arunci cuvinte grele si sa te certi. Insa la fel de usor este sa fii bun. Sunt sigura ca ma va tine minte mai bine ca l-am lasat in pace, decat ca s-a certat cu o nebuna pe la politie. Despre asta am vrut sa vorbesc, despre sentimentul de implinire care il ai cand stii ca ai facut o fapta buna, cand stii ca ai facut pe cineva fericit. 

Fiti buni si iertati!